Comori uitate ale Transilvaniei
Visam de ceva timp la o excursie deosebita, catre locuri despre care numai auzisem vag, iar in acea vara am si gasit ocazia. Intamplator gasisem intr-un vechi ghid turistic al Romaniei cateva mentiuni sumare despre zeci de castele necunoscute din Transilvania.
|
Prima zi Asadar, iata-ne in acea dimineata de vara luand trenul din Bucuresti spre inima Transilvaniei. Destinatia: Cetatea de Balta. Schimbam trenul in Blaj si in jurul pranzului ne aflam deja in Cetatea de Balta. Drumul spre castel trece prin acest sat frumos, localnicii privindu-ne cu neascunsa curiozitate din prispele caselor. Remarcam palariile lor de paie cu boruri largi, un articol foarte popular prin partea locului, dar si unul practic, caci satenii isi lucreaza campul zi-lumina sub soarele puternic de vara. Acolo unde se termina satul, incepe sa ni se arate castelul. Aflat pe deal, inconjurat de o livada de pomi fructiferi, castelul este o mica bijuterie: cu corpul sau central lipit de cele patru turnuri rotunde, a fost recent restaurat si este acum folosit de producatorul de vinuri Jidvei. Ne gandim ca ar fi fost mai bine sa fie muzeu, dar in orice caz, mai bine asa decat o ruina. Facem o tura prin livada, admirand castelul din toate unghiurile, acest monument in stilul Renasterii transilvane, cu o istorie ce se pierde in legenda. Mentionat pentru prima data in 1197, a fost recladit in a doua jumatate a secolului al XIV-lea si apoi de nenumarate ori reconstruit si restaurat. |
 Cetatea de Balta (Courtesy Mr. Radu Cerghizan) |
|
Dupa un picnic in livada, ne indreptam catre gara, nu inainte sa vizitam biserica satului. Dupa o scurta calatorie cu
trenul pana la Tarnaveni - unde ne refacem proviziile de hrana - si dupa inca un autostop, ne aflam la
Iernut. Ne dam seama imediat ca avem de-a face cu un oras, fara acea atmosfera de sat transilvan din
Cetatea de Balta. Asadar decidem sa facem o vizita scurta castelului din localitate. Acesta functioneaza astazi ca
liceu si pare a avea nevoie urgenta de restaurare (este vorba de anul 1996, nu stiu care este situatia actuala). Nu
atat de frumos ca cel din Cetatea de Balta, castelul din Iernut este totusi un
monument interesant, si datorita taberei de sculptura ce se organizeaza aici in fiecare vara. Pe harta noastra nu apare nici o zona de camping, asa ca decidem sa luam un autostop care sa ne lase undeva in afara orasului. Dar seara se lasa si sunt tot mai putine masini pe strazi in acest orasel pierdut in inima podisului Transilvaniei. Studiind din nou harta, observam ca exista si aici o gara cu legaturi spre Cluj. Pornim deci spre gara unde avem si norocul sa prindem un tren spre Cluj, unde ajungem exact la miezul noptii. |
 Iernut (Courtesy Mr. Radu Cerghizan) |
Este prea tarziu si suntem prea obositi pentru inca o excursie cu trenul, asa ca singura optiune la acea ora este sa campam pe malul Somesului, nu departe de centrul orasului. (Ceea ce ne reaminteste excursia in Apuseni cu un an in urma, cand, la sosirea in Oradea aflam ca nu erau trenuri spre Bucuresti pana a doua zi dimineata. Asa ca dormim sub cerul liber, pe malul Crisului. Un incident amuzant se petrecu atunci: la un moment dat auzim zgomote si voci in soapta si ne dam seama ca ocupasem "teritoriul" unor sarmani fara adapost. Ei insa nu se supara, ne ureaza politicos si umil "Buna seara".)
O ploaie de vara incepe brusc, dar cortul meu era deja in picioare, asa ca o vreme toti sapte ne inghesuim in intimitatea cortului meu de doua persoane. Obositi, refacem traseul parcurs in acea lunga zi de vara - plecarea din Bucuresti, cele doua castele, numeroasele trenuri, un autostop, sosirea la Cluj - si apoi dormim ca pruncii.
   Bontida (Courtesy Mr. Radu Cerghizan) |
Ziua a doua Deschizand cortul, suntem dezmierdati de soarele noii zile. Nu avem timp de pierdut: dupa o scurta vizita prin frumosul oras impreuna cu amicii francezi, ne despartim de acestia - ei continuand drumul spre manastiri, noi luand trenul spre un loc de legenda numit Bontida. Bontida, acest loc de neuitat, un sat mic si placut, raspandit pe dealurile verzi, cu campuri de porumb sub cerul albastru de vara. Printre lanurile de floarea soarelui si porumb, satenii lucrand pamantul si aruncandu-ne priviri curioase pe sub traditionalele palarii de paie cu boruri largi, apucam drumul de tara ce duce la castel. Odata ajunsi, suntem in fata unui peisaj devastator: castelul este doar o umbra a acelui Versailles transilvan ce a fost odinioara, iar printre buruieni si ziduri in ruina abia ne mai putem imagina cum va fi aratat acest castel in vremurile sale de glorie. Un cioban isi mana turma de oi in ceea ce fusese odata curtea de ceremonii a castelului, inconjurata de arcade semicirculare in stil Baroc. Din loc in loc cate o inscriptie in limba rusa amintind vremurile triste ale ocupatiei sovietice de dupa razboi. Foarte putin mai e in picioare, doar cateva sculpturi amintesc gloria apusa a acestui monument. Cele cateva cladiri in ruina, aproape fara acoperis stau neputincioase asteptand o soarta mai buna. (La data la care scriu aceste impresii stiu deja vestea cea buna: in 1999 Fondul Mondial al Monumentelor a pus castelul din Bontida pe lista celor 100 de monumente cele mai periclitate. O tabara de restaurare a inceput si arhitecti si restauratori din diverse tari vin aici si invata meserie restaurand castelul). Sperand sa revenim aici sub auspicii mai bune, ne intoarcem la gara. In timp ce asteptam trenul, organizam un mic picnic. Este atat de liniste, atmosfera este atat de destinsa in Bontida, incat ne vine greu sa plecam. Dar trenul vine si noi ne continuam periplul spre Dej, unde ajungem spre seara. Inca o ploaie de vara incepe, asa ca marim pasul spre Manastirea, un sat la cativa kilometri de Dej. Cand ghicim primele case mijind in noapte, coboram o panta langa drum si ne gasim in mijlocul unui camp de menta ce ne intampina cu aroma-i placuta. Punem repede corturile si adormim visand la Bontida si la ziua ce trecu. |
Soarele diminetii ne trezeste devreme si in sfarsit putem vedea peisajul din jur: suntem in mijlocul unui mic amfiteatru natural, cu pante ce ne inconjoara din toate directiile si copii stand ca la teatru privindu-ne curiosi. Nici nu-i de mirare, turistii nu prea se abat prin partea locului.
Ne strangem lucrurile si patrundem in sat, castelul fiind usor de gasit in aceasta micuta localitate. Remarcam imediat turnul restaurat, cu varful ascutit indreptat catre cer, precum turla unei biserici. Dar restul este inca in ruina, buruienile umplu curtea si ne gandim la mostenirea culturala inestimabila ce o avem si lipsa fondurilor si a interesului de a o pastra.
Un batran invatator la scoala de langa castel ne da bucuros cateva detalii istorice si ne conduce in incinta scolii, unde ne arata mandru cateva caiete scrise de mana sa, prezentand istoria si cultura acestor locuri.
Ne luam ramas-bun si plecam din Manastirea inapoi spre Dej, unde luam trenul spre Bistrita, principalul oras in aceasta regiune unde traditiile se amesteca cu legenda - cea mai cunoscuta fiind desigur cea a lui Dracula.
Dupa o scurta plimbare in centrul istoric - pe strada Sugalete si la Catedrala Gotica, amintiri ale unei comunitati sasesti odinioara infloritoare - luam rata spre Prundu Bargaului, un sat in muntii impaduriti ai Bargaului. Apoi luam o ocazie pana la Piatra Fantanele, unde hotelul in forma de castel a fost se pare construit pe locul castelului lui Dracula. Niste sateni ne spun ca ar fi niste ruine in apropiere - aparent ale adevaratului castel al lui Dracula - dar nu le gasim. Poate sunt si ele doar parte din legenda.
In orice caz, nu-i bai. Ne putem relaxa acum, inconjurati de acesti munti minunati. Gasim o pensiune ieftina dar confortabila la niste sateni si apoi exploram imrejurimile: ne aflam la contactul dintre doua provincii istorice, Transilvania si Moldova, cu peisaje magice ce se deschid in toate directiile.
Dupa inca o zi petrecuta in munti, facem din nou autostopul si ne suim intr-un camion cu destinatia Bistrita. Aici prindem trenul spre Bucuresti.
Am vazut asadar patru din nenumaratele castele transilvane. Ne dam insa seama ca pornind in cautarea comorilor uitate, am descoperit o alta comoara inca mai de pret: o prietenie ce are sa dureze.