A sapa adanc in propriul suflet e uneori o experienta care dezvaluie sentimente aproape imposibil de exprimat in cuvinte. Caci traind in miezul societatii agitate si mercantile de astazi, oare cine nu pretuieste momentele de liniste si pace petrecute in natura sau intre prietenii cei mai buni ? Este greu sa categorisesti aceste sentimente, caci ele sunt pentru tine toate la fel de importante, dar un lucru e sigur: ca ai vrea sa se repete mereu si mereu ....
Am incercat sa descriu si eu aici unele din impresiile mele de calatorie cele mai miscatoare si primul meu gand e sa ma ajute Dumnezeu sa adaug tot mai multe acestei colectii. Deci, fara a incerca o ordonare, iata aici primele cinci.
1. Impreuna cu cei mai buni prieteni, eram odata la pestera Ratei din Bucegi. Era un inceput sublim de vara, cu aerul cald, gadilandu-ti narile cu mirosul proaspat al ierbii, cerul albastru imaculat si muntii verzi si primitori.
Intraram in pestera spre amiaza, cand soarele stralucea biruitor pe cer. Trebuie sa stiti ca fiecare pestera are un microclimat specific, iar Ratei nu face exceptie. Aerul in pestera era racoros, dar uscat, fara pic de miros. Era ca si cum ai fi iesit din atmosfera terestra si ai intra intr-un spatiu atemporal, fara culoare si miros. In acest microclimat petrecuram ceva mai mult de cinci ore, explorand mica pestera.
N-as putea sa uit vreodata sentimentul pe care l-am avut cand am iesit din pestera. Afara era intuneric, cu stele uriase scanteind pe cer si un val de aer cald ne invalui deodata. Dar cel mai incredibil ni s-a parut mirosul naturii, al ierbii, al copacilor, al stancilor. Dupa acele ore petrecute in climatul inodor al pesterii, era ca si cum am fi martorii primei zile a Creatiei, cand mirosul naturii originare te invaluie si te cucereste pentru totdeauna.
Daca aveti posibilitatea sa vizitati o pestera, faceti-o macar pentru sentimentul de a va trezi sufletul la mirosul ierbii.
2. Am ajuns la Putna cu un grup de prieteni dupa o lunga si obositoare calatorie. Prezenta manastirii, noaptea de vara cu aerul sau cald si stelele sale mari, atat de mari fata de cum apar vazute din marele oras poluat, toate ne aduceau pace in suflet. Vizitaram manastirea si apoi porniram la plimbare prin sat. Atunci am simtit ca niciodata pamantul sub picioare, caci, obositi de atata drum si incorsetati de incaltari, paseam acum desculti cand pe asfaltul cald, cand pe iarba frageda a potecilor de tara.
3. Intr-o alta seara de vara, in Apuseni fiind, pierduram autobuzul ce lega satul Albac de munte. Asa ca nu aveam de ales decat sa strabatem pe jos cei 15 kilometri pana la Gada de Sus. Nu ne placea perspectiva de a merge atata pe sosea, vroiam sa ne pastram eforturile pentru cararile muntelui. Dar pe masura ce noaptea cadea si stelele si luna aprindeau cerul, nu fu mult pana sa ne bucuram ca pierduseram autobuzul. Caci, pe cand soseaua pustie serpuia printre minunatii Apuseni catre inima muntelui, printre capitele de fan si catunele risipite, incepuram a canta si a ne simti ca exploratori ai unei noi lumi. Era Terra Incognita noastra, asteptand sa-i aflam secretele. Iar luna lumina de parca ar fi fost un soare mai mic, am fi putut citi la lumina ei. Cand dupa mai bine de trei ore de mars ajunseram la destinatie eram parca ceva mai obositi, dar cu siguranta mai fericiti.
4. A te indeparta de solul cu care esti atat de obisnuit este in general o experienta neobisnuita. Dar poate fi si una extrem de interesanta. Langa Targoviste, unde am luat primele lectii de parapanta, am avut unul dintre cele mai extraordinare sentimente. Sentimentul pe care trebuie sa-l aiba o pasare cand pleaca din cuib pentru prima oara. Sentimentul ca un alt mare vis al omenirii este intr-adevar implinit.
Primul meu zbor cu parapanta nu a fost, tehnic vorbind, cine stie ce: faptul ca am parasit solul pentru cinci-sase secunde si nu am urcat la mai mult de patru metri de la sol pare mai degraba o copilarie. Dar pentru mine au fost cinci secunde de magie, cinci secunde cat cinci secole, momente care as fi dorit sa nu se termine.
5. In muntii impaduriti ai Bargaului, intr-o tara a traditiilor ancestrale, calatoaream odata, in cautarea unul loc despre care doar auzisem vag: lacul Colibita. Drumul serpuit de la Muresenii Bargaului la Colibita te conduce printre coline verzi, pline de flori de munte, printre casute de lemn cu gradini vesele inmiresmate de florile multicolore, cu batranei in porti urandu-ti "mergi cu Dumnezeu". Te crezi intr-un loc unde timpul a incremenit, mai ales daca folosesti o caruta cu doi cai putere, asa cum facuram noi. Drumul urca mereu si nu stii ce te asteapta acolo sus, dupa colina. Si deodata, ajungand in varf, privelistea magnifica a lacului si a satului ti se aseaza la picioare. Printre muntii verzi, plini de flori in toate culorile Universului, printre capitele de fan si putinele casute de lemn, albastra oglinda a lacului reflecta cerul cald de vara.
Sorin Cristescu, Noiembrie 2004
editiile anterioare >>