Prima zi
Vremea era schimbatoare in acel sfarsit de Aprilie, dar asta nu ne-a impiedicat sa plecam in cautarea castelelor pierdute ale Transilvaniei.
Drumul de atatea ori batut si totusi parca de fiecare data nou ne duce spre Brasov si mai departe, patrunzand adanc in inima podisului
transilvan. Ne oprim in Hoghiz, sat despre care aflasem ca are doua mici castele. Ulitele satului sunt pustii,
drumul coboara printre dealuri verzi
si putinii sateni intalniti ne indruma spre cele doua castele.
Primul, aflat intr-o stranie zona industriala aminteste de Renasterea transilvana, dar practic este in ruine. Cateva familii de tigani locuiesc
in aripile castelului si spun ca au auzit ca va fi ba restaurat, ba demolat. Te doare inima cand vezi aceste mici comori odata stralucitoare
lasate acum prada vremurilor.
Hoghiz, castelul in ruine
In interior ne intampina praf, pereti de caramida care stau sa cada, un copil care se joaca cu un porc si un tavan acoperit cu trestie.
Dam ocol castelului si remarcam un inceput de renovare - este vorba de o capela mica atasata unei aripi a castelului.
Hoghiz, interiorul castelului
Hoghiz, alt castel
Hoghiz, deal de langa sat
Hoghiz, vedere asupra satului
Al doilea castel din Hoghiz are o soarta mai buna. A fost renovat si este acum folosit ca scoala. Curtea este foarte pitoreasca, plina de culturi
ce urca spre buza castelului.
Cerul senin incepe sa se acopere cu nori si incepe si o ploaie intensa, cu fulgere in departare. Ne grabim sa plecam si ne indreptam spre
Bunesti (Bodendorf), de unde incepe un drum de tara neasfaltat spre
Viscri (Deustch Weisskirch).
Strada din Viscri
Drumul urca si coboara agale domoalele dealuri din podisul transilvan si parca ne poarta inapoi in timp, intr-un taram de legenda. Si deodata, pe
culmea unui deal apare inexpugnabila cetate taraneasca din Viscri, sat emblematic pentru comunitatea saseasca.
Satul nu putea fi mai pitoresc. Frumoasele case sasesti, viu colorate si bine intretinute se aliniaza ordonat la marginea drumului care urca inspre
cetate. Atmosfera este de basm: copaci cu flori albe si roz flancheaza drumul de pamant si piatra, un parau clipoceste prin fata caselor si oamenii stau
la taifas pe banci in fata caselor uitandu-se cu mirare la noi.
Urcam si noi spre cetate si nimerim intrarea dinspre cimitirul sasesc, prin care trecem si escaladam un zid ca sa putem intra in incinta. Cetatea este
masiva, cu turnuri puternice, ziduri groase de piatra de rau, iar biserica este una dintre cele mai vechi din tara. Doamna Sara Dootz, sasoaica ce este
ghid si se ocupa si de intretinerea bisericii parca are limbarita, lucru care ne bucura. Cu accentul sau pitoresc, ne explica putin din istoria locului
si, cu o imensa fericire in glas, ne spune ca fiica ei cea mare, Caroline, fusese plecata in Germania, la Munchen, unde se casatorise cu un neamt,
dar dorul de meleagurile natale a adus-o inapoi in sat. Asa ca "a lasat si Munchenul, si sotul, si s-a intors acasa", spune doamna Dootz, fericita.
Cetatea din Viscri
Casa din Viscri
Culori din Viscri
Usa din cetate
Sara Dootz
Intradevar, satul are ceva ce inspira fericire, liniste spirituala, implinire. Din turnul bisericii vedem frumoasa panorama a satului si a colinelor
din jur si ne dam seama ca, spre deosebire de majoritatea satelor din podisul Transilvaniei, Viscri este inconjurat de coline bogat impadurite, ceea
ce contribuie mult la pitorescul asezarii.
Coborand de la cetate, ne pierdem pe stradutele satului si multi dintre locuitori ne invita sa cumparam sosete crosetate, o afacere de anvergura
in sat dupa cum se vede. Vine seara si gasim repede cazare intr-o casa din cele insirate la drum, unde mancam bine si dormim neantorsi.
Cetatea Viscri
Cloasterf, biserica fortificata
Ziua a doua
Lasam in urma Viscri cu a sa minunata cetate si, trecand iar prin Bunesti, intram pe drumul de asfalt spre Sighisoara. Urmam o ramificatie din
nou neasfaltata si ajungem la Cloasterf, unde ne oprim sa vizitam vechea biserica fortificata.
Biserica de secol XVI este o sala fara turn, oarecum
neobisnuita pentru aceasta regiune. Zidul solid are un turn inalt, viguros, care de la distanta ar putea fi luat drept turnul bisericii.
Plecam mai departe, spre Crit, de unde un alt drum neasfaltat duce in Mesendorf (Meschendorf),
un sat atat de german la origine, incat numele i-a ramas practic nealterat. Si aici ne incanta pitorescul locului: drumul de pamant si piatra,
casele mari viu colorate si insirate la strada, copacii cu flori alb si roz, copiii unui olandez stabilit acum mai bine de 10 ani in sat
jucandu-se in iarba.
Suntem indrumati catre batranul sas care ne poate descuia cetatea. Ajungem la casa indicata si aici ne deschide un venerabil domn care ne strange
mainile cu putere si se prezinta: "Werner, german, dar cetatean roman". Ultimele cuvinte parca le accentueaza si am impresia ca ochii ii sclipesc
de mandrie cand spune asta. Aflam ca are 97 de ani, dar parca nu vrea sa-i arate, n-are astampar. Ne povesteste despre exodul sasilor si cum el a
ramas aici, acasa, desi ar fi putut pleca de nenumarate ori. Ne vorbeste despre istoricul locului, ne arata zidurile cetatii avand dublu rol: de
aparare si de adapost pentru provizii. Dealtfel multe turnuri ale cetatilor fortificate inca se numesc Speckturm, adica Turnul Slaninei, pentru ca
satenii adaposteau aici slanina.
Domnul Werner este minunat. Intra in biserica demn, isi scoate sapca si ai impresia ca a fost aici dintotdeauna, ca a pus umarul la constructia ei.
Stie tot despre arhitectura cetatii, ne explica cum a reusit sa nu introduca in restaurari decat materiale traditionale care confera un plus de
pitoresc constructiei. Urcam in turn, panoramele sunt minunate in toate directiile. Senzatia de intoarcere in timp, de izolare intr-o enclava unica
in felul ei este totala. Nici macar nu avem semnal la telefoanele mobile. Normal, cine ar fi folosit asa ceva in Evul Mediu ?
Cand coboram il gasim pe domnul Werner dereticand prin curte, pur si simplu nu poate sa se odihneasca. Ne mai vorbeste despre ciudata lada gasita
in turn in urma restaurarii de dupa un cutremur, iar in biserica ne arata o curiozitate: o veche clepsidra care masura ora prin patru recipiente
in care se scurgea nisipul. Ordine si organizare nemteasca. Mobilierul sasesc din biserica, pictat in culori vii a fost recent restaurat.
Parca nu ne vine a ne lua ramas-bun de la domnul Werner, care, indreptandu-se cu mandrie in baston, ne spune din nou ca el a ramas aici, nu si-a
parasit nicioada meleagurile natale si parca o lacrima ii straluceste in coltul ochiului.
Domnul Werner
Biserica din Mesendorf
Cetatea Mesendorf
Cetatea Mesendorf
Castelul Racos
La plecare domnul Werner ne strange din nou mana cu putere si ne invita sa-l vizitam oricand dorim.
Plecam spre ultimul obiectiv important de azi, satul Racos. Din soseaua principala urmeaza inca un drum
neasfaltat - al catelea ? De fapt fusese asfaltat odinioara, ceea ce il face acum aproape impracticabil. Strabatem cei 10 kilometri in mai bine
de o jumatate de ora si ajungand in sfarsit in sat, ne indreptam direct spre castel. Pe dinafara arata surprinzator de bine, cu doua turnulete
rotunde din piatra de rau si un turn zvelt in mijloc nu demult restaurat. O batrana unguroaica ne deschide poarta, dar aici spectacolul este jalnic:
in curtea plina de buruieni troneaza scheletul de fier al unui fost camion, iar zidurile castelului parca stau sa cada.
Castelul Racos
Plecam cu un gust amar de aici si ne intrebam din nou ce ar trebui sa se intample ca aceste comori sa aiba parte de o soarta mai buna.
Ajunsi in Brasov, ne bucuram de atmosfera relaxata din centru, parca tot orasul este in Piata Sfatului, la promenada.
Plecand intr-o excursie in cautarea unor monumente uitate, am descoperit de fapt un alt fel de monumente: oamenii acestei comunitati de sasi care
refuza cu incapatanare sa apuna. Nu e putin lucru sa intalnesti niste batrani sasi care simt mai romaneste decat multi romani si care au ramas acasa, desi ar fi
putut avea acolo, in Vest, confortul dupa care alearga multi concetateni de-ai nostri. Asta e lectia pe care ne-o dau acesti oameni. Supravietuind razboiului, trecand apoi
prin abjectul regim comunist care le-a confiscat proprietatile si i-a exilat in Siberia, ei au stiut sa revina acolo unde i-au adus stramosii lor: in
inima Ardealului, pentru ei caminul, tara fericirii.
